Fostul şef al poliţiei legionare, agent al Securităţii?

Boian-Moisescu (Rudan), aşa cum apare el în film, cu câteva secunde de a fi împuşcat (stânga)
Există în deschiderea controversatului film „Portretul luptătorului la tinereţe“(regia Constantin Popescu jr.), dedicat uneia dintre figurile socotite de frunte ale Rezistenţei armate din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu, o scenă care debutează abrupt şi se termină la fel de brusc: lichidarea sumară a câtorva diversionişti ai Securităţii, denunţaţi chiar de un tovarăş al lor. Dincolo de schematismul ei, scena ridică multe semne de întrebare, legate în special de unul dintre diversionişti: enigmaticul personaj pe care aflăm că îl cheamă Rudan şi care este împuşcat fără a apuca să scoată o vorbă. În fapt, scurta secvenţă la care nu se mai face vreo referire în tot restul filmului dezgroapă o foarte încâlcită poveste, veche de 60 de ani. 
 
Despre ea stau mărturie un şir de surse, iar din informaţiile pe care acestea le oferă se desprinde o imagine ceva mai limpezită a celor întâmplate, deşi multe pete albe persistă. O sursă de certă valoare, dar în acelaşi timp derutantă, este volumul I al lucrării memorialistice a lui Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (ediţia întâi, Editura Marineasa, Timişoara, 1993). Derutantă şi mai ales greu de înţeles, fie şi numai pentru că autorul foloseşte pe tot parcursul memoriilor numele reale ale personajelor, iar atunci când povesteşte mai pe larg episodul amintit (împuşcarea diversioniştilor Securităţii) recurge, din motive numai de el ştiute şi cu o singură excepţie, la nume fictive. Rudan este astfel o invenţie onomastică pe care pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ o preia ca atare. 
 

O mare victorie a comunismului: trecutul cunoscut prin memoria Securităţii

 
Pentru a afla cine se ascunde în spatele misteriosului Rudan, de mare folos este consistenta culegere de documente semnată Adrian Brişcă şi Radu Ciuceanu, Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş. Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007). Documente importante prin ceea ce dezvăluie, dar care suferă de un viciu fundamental: provin dintr-o unică sursă, cea a Securităţii; altele nu există. Ele comportă viziunea deformată a acestei instituţii represive şi, fireşte, se cuvin luate în considerare cu toată circumspecţia.
Pe bună dreptate spunea, într-un alt context, Ion Stanomir, preşedintele executiv al Institului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc: „Este o mare victorie a regimului comunist că noi cunoaştem trecutul prin memoria Securităţii“. Se înţelege de la sine că documentele marcate de o asemenea servitute trebuie supuse confruntării cu mărturiile făcute, după dispariţia Securităţii, adică după decembrie 1989, de participanţii direcţi la evenimentele respective, în cazul de faţă Gavrilă Ogoranu – dar şi asemenea mărturii sunt grevate, la rândul lor, de ipoteza subiectivităţii. Tocmai din aceste motive, reconstituirea unor fapte petrecute în anii comunismului, mai ales când e vorba de mişcările şi organizaţiile de rezistenţă, nu e deloc o treabă uşoară. Mai cu seamă că, dacă vorbim de memoriile lui Gavrilă Ogoranu, intervin aici şi distorsiunile onomastice rămase inexplicabile. 
 

Liceul „Negru Vodă“, redută a legionarismului

 
Dincolo de asemenea rezerve, ceea ce reiese clar din documentele şi mărturiile disponibile (în film ­făcându-se numai vagi aluzii la această chestiune) este că toţi membrii grupului Ogoranu – „Grupul Carpatin Făgărăşan“, cum se autointitula –, al cărui nucleu stabil era alcătuit din vreo 12 persoane, urmaseră cursurile Liceului „Negru Vodă“ din oraşul Făgăraş.
 
(Frăţia  de Cruce Negoiul, Liceul „Negru Vodă“)
 
Liceul cu pricina constituia o adevărată redută a Mişcării Legionare. Aici studiaseră, fiind colegi de clasă, Horia Sima, cel care avea să succeadă lui Corneliu Zelea Codreanu la conducerea Legiunii, şi Nicolae Petraşcu, viitorul secretar general al mişcării. Toţi membrii grupului – din care, în afara lui Gavrilă zis Moşu, mai făceau parte Andrei Haşu (sau Haşiu) zis Baciu, fratele acestuia, Gheorghe Haşu zis Ghiţă, o rudă (după nume) a lor, Laurian Haşu zis Leu, Ion Chiujdea zis Profesorul şi alţii – erau înscrişi, astfel, în Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret şi principala pepinieră de cadre a Legiunii. Unii, ca şeful grupului, participaseră la rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 şi suferiseră condamnări. Era un grup sudat, care scăpase din multe curse puse la cale de Securitate, evitând confruntările deschise datorită configuraţiei terenului. Făgăraşul, cel mai mare masiv muntos din ţară (unde, pe versantul nordic, acţiona gruparea Ogoranu, iar pe cel sudic, gruparea lui Arsenescu şi a fraţilor Arnăuţoiu), cu povârnişurile şi văile sale abrupte, cu prăpăstiile adânci şi cărăruile ameţitoare făcea extrem de dificilă surprinderea partizanilor. Singura posibilitate de anihilare rămânea penetrarea informativă. 
 

Informatorii, „scula“ securiştilor

 
„Orice om îşi are scula lui. Iar scula noastră, a Securităţii, sunt Informatorii“, perorează cu infatuare şi agramat în „Portretul luptătorului…“, una dintre căpeteniile represiunii. Munţii Făgăraşului mişunau de informatori, dar angajamentele lor erau adesea formale. Chiar Gavrilă Ogoranu mărturiseşte că de multe ori îi îndemna pe localnici să dea informaţii nesemnificative despre activităţile partizanilor, pentru a scăpa de presiunile insuportabile, şantajul sau torturile securiştilor. 
Acesta este contextul în care, pe la sfârşitul lui august-mijlocul lui septembrie 1951, pentru a curma activitatea grupului lui Gavrilă, Securitatea pregăteşte o acţiune combinativă. Acţiunea are loc la sugestia şi sub îndrumarea directă a unor specialişti ai NKVD – de amintit aici numele faimosului Aleksandr Mihailovici Saharovski, devenit ulterior şeful spionajului sovietic – solicitaţi ceva mai demult de însuşi Gheorghiu-Dej lui Stalin pentru a îmbunătăţi activitatea „organelor“. În „Portretul luptătorului la tinereţe“, planul pus la punct de Securitate se regăseşte la începutul peliculei, deşi, nu se ştie din ce motive, e datat ca desfăşurându-se în aprilie 1949; ulterior, în diferite interviuri, regizorul a avertizat că n-a fost interesat de firul istoric riguros. Concret, e alcătuită o echipă de diversiune (un comando de falşi partizani), compusă din patru persoane, cu fizionomia special „aranjată“ şi recuzita de rigoare (bărbi şi plete, haine uzate, arme vechi), care pretind că sunt resturile unui grup de rezistenţă din Vrancea şi că doresc să se alăture fraţilor de luptă din Făgăraş. 
 

Ce povesteşte Ion Gavrilă Ogoranu

 
Din paginile cărţii lui Ogoranu, Brazii se frâng…, aflăm cum s-ar fi desfăşurat lucrurile. Unul dintre falşii partizani, numeni altul decât amintitul şi misteriosul Rudan, era bun prieten cu Baciu (făcuseră împreună închisoare), aşa că îi transmite acestuia (prin intermediul unui pădurar) dorinţa unei întâlniri între cele două grupuri, fixând şi data, 14 septembrie (să nu uităm că suntem în 1951), dar şi locul. În ciuda îndoielilor iniţiale ale lui Ogoranu – „Nu am încredere nici în cămaşa pe care o port“, zice el, la un moment dat, în carte –,  întâlnirea se va materializa.
Dar, surpriză: din rândurile noilor veniţi lipseşte tocmai Rudan, iniţiatorul întâlnirii, care e „cam bolnav“, motiv pentru care a rămas la o cabană din valea unui pârâu apropiat (Valea Zârnei). Cine sunt tovarăşii săi, adică cei prezenţi la întâlnire? Ne-o spune tot Gavrilă Ogoranu în cartea amintită.
Mai întâi, e cel care pare a fi şeful, un personaj cu un ochi de sticlă (în film poartă peste ochiul lipsă un petic din pânză neagră), cunoscut sub porecla „Căpitanul“ şi care zice că îl cheamă Anghelescu. Apoi un altul numit Pasăre şi, în fine, „un tânăr bucovinean, brunet, înalt“, Vasile Motrescu – doar numele acestuia fiind cel real.
 
(FOTO: Gavrilă (primul din stânga), alături de doi camarazi)

 

Motrescu dă alarma, falşii partizani sunt lichidaţi

 
Împreună, cele două grupuri pornesc spre cabana din vale, unde se află Rudan. Pe drum, bucovineanul dă alarma, strigând brusc că e vorba de o cursă, iar „Căpitanul“ şi Pasăre sunt dezarmaţi şi legaţi. Odată ajunşi la cabană, Rudan, care le iese în cale, este şi el dezarmat, dar mâinile îi rămân libere; când dă să fugă este împuşcat de fostul lui prieten, Baciu (Andrei Haşu). În învălmăşeala produsă, „Căpitanul“ şi Pasăre, aşa legaţi cum sunt, încearcă şi ei să fugă şi vor fi la rândul lor ucişi. „Am fost siliţi să tragem asupra unor oameni neînarmaţi… Am tras numai atunci când au fugit“, povesteşte Gavrilă, adăugând:„Am scăpat ca prin urechile acului“ (n.a. – din capcană). Între această versiune şi cea mult mai schematică din film există discrepanţe evidente, dar finalul este acelaşi: moartea celor trei pseudopartizani, ale căror cadavre vor fi acoperite în grabă cu ţărână chiar acolo unde au căzut, în Valea Zârnei.
Cât îl priveşte pe bucovineanul Vasile Motrescu, deşi adevăraţii partizani îi sunt recunoscători, el – altă surpriză – va dispărea pe neaşteptate şi se va înfăţişa la Securitate povestind o variantă proprie a celor întâmplate. Iar Securitatea îl va crede şi îl va lăsa liber (până la urmă, în veşnic neastâmpăr, bucovineanul va lua din nou calea pădurii, sfârşind prin a fi prins şi executat în 1958; asupra lui s-au găsit filele unui jurnal, care nu conţin însă nicio referire la evenimentele din Făgăraş). Toate aceste amănunte nu fac parte din ţesătura filmului, ci sunt relatate, subliniem, în memoriile lui Gavrilă, dar ele ajută la o mai bună înţelegere a faptelor. Rămâne însă fără răspuns întrebarea de ce Gavrilă a crezut de cuviinţă să dea doar numele denunţătorului acţiunii (Motrescu) şi să ascundă numele celorlalţi trei falşi partizani, ucişi şi îngropaţi în neprimitoarea Vale a Zârnei. 
 

Identitatea celor trei ucişi

 
Numele reale ale celor trei le aflăm din documentele incluse în culegerea mai sus menţionată (Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş. Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu), respectiv din rapoartele Securităţii şi din declaraţiile făcute în faţa organelor de anchetă chiar de către Motrescu şi de mai mulţi dintre ortacii lui Gavrilă, după ce aceştia au fost capturaţi. Astfel, cel poreclit „Căpitanul“ este, în realitate, Nicolae Anghel, zis „Anghel Chiorul“ din pricina handicapului său ocular (în unele declaraţii se afirmă că nu avea un ochi de sticlă, ci doar albeaţă). Cunoscut şi sub numele conspirativ de Mandea, acesta era şi şeful aparent al grupului – numele conspirativ Mandea fiind, astfel, atribuit întregului grup. Cel căruia Gavrilă îi spunea Pasăre este, de fapt, Ioan Vrabie. În fine, cel pe care Gavrilă îl numeşte în memoriile sale Rudan (nume preluat, repetăm, şi în film) se chema, în realitate, Ion Boian zis Moisescu şi, în unele declaraţii, este considerat adevăratul conducător al grupului diversionist. 
Biografia lui Anghel şi cea a lui Vrabie sunt mai degrabă şterse. Primul se pare că a fost căpitan de artilerie (de unde i se trage şi principala poreclă, „Căpitanul“) şi nu se ştie prin ce şantaj, ameninţări sau promisiuni a devenit colaborator al Securităţii. Nu se ştie nici dacă fusese sau nu legionar. Al doilea, potrivit certificatului de deces eliberat la şase ani (!) după moarte – ca şi celelalte două certificate, de altfel – era plutonier de Securitate (singurul deţinând o funcţie în temuta instituţie) şi participarea sa la misiunea de diversiune s-ar explica, deci, prin natura acestei funcţii. Ambii apar, mai degrabă, ca simpli figuranţi într-o piesă unde nu se prea simt în largul lor.
 

Boian-Moisescu, un colaborator apropiat al lui Horia Sima

 
Cazul lui Ion Boian (Rudan, cum îi spune Gavrilă) este însă cu totul altul. Certificatul de deces, ca orice document de acest gen, oferă doar câteva informaţii nesemnificative – vârsta: 37 de ani; locul naşterii: o comună din regiunea Timişoara; ultimul domiciliu: o stradă din Bucureşti. Sub niciun motiv nu se poate însă vorbi de el ca de un individ şters, nici ca un om care să cedeze uşor ameninţărilor sau presiunilor de orice fel. Dimpotrivă, aşa cum indică mărturiile existente, avem de-a face cu un personaj marcant al Legiunii, cu reputaţia de dur al durilor, un maestru al falselor identităţi şi al deghizărilor, care se simte ca peştele în apă într-o lume a fantomelor, a înşelătoarelor umbre chinezeşti. 
 
De timpuriu îl aflăm ca unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Horia Sima, care, în volumele sale memorialistice – Sfârşitul unei domnii sângeroase, Era libertăţii, Prizonieri ai puterilor Axei, Editura Gordian, Timişoara, 1995 – dezvăluie amănunte (singurele pe care le cunoaştem deocamdată) despre trecutul acestui colaborator, având numai cuvinte de laudă la adresa lui. Perfect cunoscător al regiunii de graniţă cu fosta Iugoslavie, Boian l-a ajutat în repetate rânduri pe Sima să treacă clandestin această graniţă, într-un sens sau altul, folosind o reţea de gazde bine puse la punct, inclusiv în Banatul Sârbesc. În evenimentele de la Braşov, din 3-4 septembrie 1940, când, într-o încercare de insurecţie, legionarii au ocupat o serie de clădiri oficiale (între care Palatul Telefoanelor şi Chestura), Boian l-a însoţit pe Sima, ambii îmbrăcaţi în ofiţeri români. Iar în momentul în care aceste evenimente păreau a lua o turnură nefavorabilă, cei doi au fost pe punctul de a se refugia în partea de nord a Ardealului, cedată Ungariei. Intenţia nu s-a materializat însă, pentru că, speriat de tulburările de la Braşov, ca şi de cele din alte oraşe precum Constanţa şi Bucureşti, regele Carol al II-lea l-a chemat în fruntea guvernului pe generalul Antonescu, iar acesta, la rândul lui, l-a trimis la Braşov pe Mihai Antonescu, pentru a-i propune lui Sima o alianţă. Şi cine a făcut legătura cu trimisul generalului? Acelaşi Boian, care, într-o maşină în mers, a asigurat şi paza în timpul tratativelor purtate toată noaptea între cei doi, tot într-o maşină, care rula cu viteză redusă pe străzile oraşului…
 

Răsplata primită de Boian: şefia poliţiei legionare

 
După abdicarea lui Carol al ­II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar, în semn de recunoştinţă, Sima, devenit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, l-a numit pe Boian şef pe Capitală al nou înfiinţatei (la 23 septembrie 1940) poliţii legionare, instituţie cu caracter politic-represiv, paralelă cu poliţia de stat, şef pe ţară fiind Victor Apostolescu. Antonescu personal şi-a dat asentimentul la înfiinţarea acestui nou corp de poliţie: „Aveţi toată latitudinea, dublaţi toate elementele de la Siguranţă, de la Poliţie, dublaţi cu legionari, să poarte cămaşă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial“. În scurt timp, locul lui Apostolescu a fost ocupat de Boian, cunoscut în îndeplinirea atribuţiilor încredinţate sub pseudonimul de Gheorghe Moisescu, nume conspirativ adoptat mai demult. 
(Ion Boian  s-a numărat printre colaboratorii apropiaţi ai lui Horia Sima (sus); în memoriile sale, Sima îl numeşte „credinciosul Boian“)
 
Prin măsurile abuzive întreprinse, ilegalităţile comise, persecutarea şi arestarea fără mandat a celor consideraţi opozanţi politici, jecmănirea populaţiei de origine evreiască ş.a., această poliţie a căpătat repede un prost renume în rândurile opiniei publice. Masacrarea în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 a celor 64 de slujitori ai fostului regim carlist, internaţi la Jilava, ca şi asasinarea lui Nicolae Iorga şi a lui Virgil Madgearu au stârnit cea mai vie emoţie în ţară şi, ca urmare a cererii ultimative a lui Antonescu, poliţia legionară a fost desfiinţată. Ea a fost însă imediat transformată în Serviciul de Ordine al Legiunii, în frunte cu nelipsitul Boian-Moisescu. Lui i se încredinţează mai apoi sarcina de a asigura buna desfăşurare a marii manifestaţii de la 1 Decembrie, de la Alba Iulia, iar la încheierea acesteia i se transmit felicitări din partea aceluiaşi general Antonescu (surprinzătoare dovadă de inconsecvenţă) pentru modul cum s-a achitat de sarcina primită. 
 
În timpul sângeroaselor evenimente din 21-23 ianuarie 1941, care au consfinţit ruptura definitivă dintre general şi Sima, acesta din urmă – după propriile mărturisiri – s-a dat cu totul la fund, de teama de a nu cădea în mâna „conducătorului statului“ şi a fi lichidat. Singurul în care Sima are încredere şi care îi este permanent alături în această perioadă critică rămâne Boian-Moisescu. Cu ajutorul unei maşini, cei doi, cărora li se alătură un alt legionar (Octavian Roşu), rătăcesc, în căutarea unui adăpost, pe străzile unui Bucureşti în care continuau să se desfăşoare lupte. Noaptea de 22 ianuarie Sima şi-o va petrece în casaunei surori, de unde va fi trezit în zori de Boian, însoţit de doi ofiţeri germani în uniformă, reprezentanţi la Bucureşti ai Sieherheitdienst (SD), serviciul de informaţii al SS, ca şi al partidului şi statului nazist; Boian şi cei doi ofiţeri îl conduc pe Sima  la sediul din Parcul Jianu al SD. Aici, şeful Gărzii de Fier va da ordinul de încetare a luptelor şi îşi va găsi, în fine, refugiul sigur căutat, înainte de a fi transportat clandestin în Germania. Nu este de mirare că ori de câte ori pomeneşte în memoriile sale de nelipsitul lui însoţitor-aghiotant (pe care, din acest moment încolo, nu-l va mai vedea), Sima foloseşte sintagma „credinciosul Boian“.
 
Tot Sima face şi un portret sumar al acestuia, aşa cum i-a apărut la un moment dat, în trecut, când, în drum spre ţară din Germania, după ce se separaseră provizoriu – omul său de încredere fiind trimis ca antemergător –, s-au reîntâlnit la Belgrad. Sima rememorează: „El şi aşa era tras la faţă, dar acum era un spectru. Numai ochii îi ardeau în orbite când mi-a comunicat, cu eternul lui zâmbet de om care a ieşit victorios din toate încercările, că misiunea a fost îndeplinită şi oarecum cu un uşor reproş în vorbă că aş fi putut să mă îndoiesc vreodată de vrednicia lui“. E singura descriere a lui Boian pe care o avem, nefiindu-i cunoscută, până în prezent, vreo fotografie; ceea ce e cazul, de regulă, cu mai toţi şefii serviciilor speciale. 
 

Portretul unui fanatic

 
După eşecul rebeliunii legionare, Boian nu va părăsi însă ţara, aşa cum au făcut, pe lângă Sima, şi alţi fruntaşi ai mişcării, dar la stabilirea listei acestora va participa direct, încă o dovadă a importanţei rolului său. El va rămâne locului, pentru a contribui la asigurarea legăturii dintre legionarii din interior şi cei din afară, ca şi pentru a îndeplini alte misiuni secrete. Va cădea însă în mâinile poliţiei antonesciene şi va fi închis, dar va scăpa în scurt timp. 
La acest episod face referire şi Constantin Argetoianu într-una dintre însemnările sale zilnice, datată 15 ianuarie 1942, în care vorbeşte despre cum a evadat „un foarte periculos legionar, Boianu“. Fostul şef al poliţiei legionare se refugiază apoi în Banatul Sârbesc, sub ocupaţie germană. Apoi se întoarce în ţară şi este din nou arestat şi închis – la penitenciarul din Aiud îl va cunoaşte, după toate probabilităţile, pe Andrei Haşu, cel care, peste câţiva ani, îi va provoca sfârşitul –, pentru a fi eliberat după 23 august 1944. După o perioadă de libertate, când nu există informaţii despre activităţile sale, Boian e iarăşi aruncat în închisoare, de data aceasta de către comunişti, de aici încolo fiind tot mai greu de a i se depista urmele, până când îl regăsim în rândurile echipei diversioniste din Făgăraş.
 

Pactul cu diavolul şi jocul dublu al lui Boian-Moisescu

 
E greu de crezut că o persoană cu un asemenea trecut agitat, un combatant fanatic în războiul umbrelor, să se fi lăsat cu uşurinţă convins să devină spion al duşmanului de moarte, Securitatea comunistă, pentru a ajuta la lichidarea partizanilor din munţi, părtaşi ai aceluiaşi crez politic. Nu e deloc întâmplător că, relatând împrejurările în care Boian-Moisescu şi-a găsit sfârşitul, nici documentele Securităţii disponibile până acum, nici memoriile lui Gavrilă Ogoranu nu suflă un cuvânt despre funcţiile importante pe care le-a deţinut acesta în cadrul Legiunii. Şi invers, vorbind pe larg (şi elogios) despre aceste funcţii, Horia Sima nu pomeneşte nimic despre cum şi-a pierdut viaţa fostul său colaborator. Probabil, fiecare şi-a avut motivele ascunse de a proceda în acest fel. Totul pare a îndreptăţi supoziţia (sau deducţia) că vechiul gardist s-a lansat deliberat într-un joc dublu, pe muchie de cuţit, care avea până la urmă să-i fie fatal. Anume, că a acceptat de bună voie, dacă nu a sugerat chiar el pactul cu diavolul, cu Securitatea. Infiltrarea în chip de „cârtiţă“ era, de altfel, o practică pe care Boian o mai folosise în trecut, intimii ­atribuindu-i chiar ca poreclă numele micii vietăţi trăitoare prin cotloanele subterane; şi acum era hotărât să recurgă din nou la această practică. 
 
(O reconstituire  a grupului de partizani Gavrilă Ogoranu, care acţiona pe versantul nordic al Făgăraşului)
 
Boian spera, probabil, că-i va trage pe sfoară pe comunişti şi, din postura de pretins informator/spion al acesteia, va putea mai uşor stabili o legătură între diversele nuclee de rezistenţă, legionare sau nu, de pe cuprinsul ţării, începând cu gruparea lui Ogoranu de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş şi cea a fraţilor Arnăuţoiu (care nu erau legionari) de pe versantul sudic. Scopul urmărit? Plauzibila creare a unei reţele coordonate. Poate că avea în vedere şi identificarea unor zone sigure în vederea paraşutării de către serviciile speciale occidentale a unor ajutoare pentru partizanii din mişcarea de rezistenţă (încercări nereuşite, în acest sens, existaseră).
 
Unui asemenea primejdios joc la două capete i se potriveşte de minune citatul din Marx folosit ca motto de Stelian Tănase la volumul său Dracul şi mumia (Editura Adevărul, Bucureşti, 2010): „…poţi să te aliezi şi cu dracu’, dar trebuie să te asiguri că tu îl vei înşela şi nu invers“. În alianţa încheiată cu Ucide-l-Toaca, cel înşelat până la urmă a fost Boian-Moisescu, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a denunţului precipitat, chiar dacă bine intenţionat, al lui Motrescu. Intervine şi un alt fapt a cărui importanţă nu poate fi, sub niciun chip, trecută cu vederea. Anume, că însuşi Ogoranu a avut o doză apreciabilă de mefienţă faţă de Rudan/Boian, încă înainte de întâlnirea cu acesta. „Gândul mi se întorcea cu patru ani înapoi, când, aşa ca prin vis, îmi aminteam că cineva mi-a zis că un grup de fripturişti se dăduseră cu Ana Pauker, între care era şi unul cu numele de Rudan“, scrie el în volumul de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.
 

Înţelegerea Nicolae Petraşcu-Teohari Georgescu: fiecare caută să-l înşele pe celălalt

 
Ogoranu făcea aluzie, desigur, la aşa-numitul pact, din 1945 – în condiţiile noi create după capitularea Germaniei –, dintre şeful comandamentului legionar pe ţară, Nicolae Petraşcu, şi ministrul comunist de Interne, Teohari Georgescu (de fapt, nu acesta direct, ci mâna lui dreaptă, Nicolschi/Grünberg), prin care legionarii acceptau să predea armele şi să se prezinte autorităţilor pentru a fi înregistraţi, urmând în schimb să fie scoşi de sub urmărire, iar cei care se mai aflau în închisori să fie eliberaţi. Fiecare dintre părţi îşi urmărea prin acest „pact“ propriile interese.
 
(Grupul lui Gavrilă Ogoranu în pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ )
 
Comuniştii, care se simţeau încă slabi, doreau să neutralizeze un grup dinamic al opoziţiei, iar legionarii sperau într-un „respiro“, în aşteptarea unor vremuri prielnice, când să ridice din nou capul. Era un simplu armistiţiu, în scopul de a adormi vigilenţa celuilalt, legionarii predând doar un mic număr de arme şi păstrând restul ascuns, iar comuniştii monitorizând cu maximă atenţie toate acţiunile legionarilor până când să fie întrunite condiţiile administrării unei lovituri decisive. Ceea ce se şi va întâmpla în noaptea de 14/15 mai 1948, când vor fi arestaţi peste 10.000 de legionari în întreaga ţară. 
 

Legionarii s-au omorât între ei: gruparea lui Ogoranu l-a ucis pe Boian

 
Or, se pare că „aripa tânără“, legionarii din Făgăraş, nu a vrut să dea ascultare dispoziţiei „bătrânilor“ de a preda, fie şi parţial, armele, unii vorbind chiar de „trădare“, printre numele vânturate în acest sens fiind şi cel al lui Boian. Aşa s-ar explica neîncrederea lui Ogoranu faţă de acesta. Probabil nu ştia de scopurile ascunse pentru care „bătrânii“, şefii mai mari ai Legiunii, încheiaseră înţelegerea cu partidul comunist. Iar după arestările în masă din 1948 această neîncredere avea să se intensifice şi mai mult. Aşa s-ar putea înţelege cum s-a ajuns, ca urmare a unor erori în lanţ, la deznodământul tragic din 14 septembrie 1951. Conform celor declarate la interogatoriul luat – în 1955 – unuia dintre partizani (Laurian Haşu), Gavrilă i-ar fi pus lui Boian câteva întrebări referitoare la misiunea lui, iar acesta ar fi refuzat să răspundă. În împrejurările unei clandestinităţi adânci şi ale unei suspiciuni generalizate, când orice necunoscut sau chiar un pretins prieten poate fi un duşman, când nervii sunt întinşi la maxim, legionarii s-au ucis între ei. Gruparea lui Gavrilă Ogoranu l-a suprimat pe Boian, nedându-şi seama de adevăratele rosturi ale acţiunii acestuia. Personajul care, de-a lungul unei existenţe atât de aventuroase, scăpase de nenumărate capcane a căzut, de data aceasta, în propria capcană, ucis de cei care se aflau de aceeaşi parte a baricadei.
 

Întrebări fără răspuns

 
Culmea este că de unde toate declaraţiile consemnate de anchetatori l-au socotit pe Motrescu demascator al scopurilor diversioniste ale grupului de falşi partizani, într-o confuză sinteză informativă (din 1952) a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului vina este dată pe… Boian, fără însă a-l nominaliza:„Grupul «Mandea», din lipsă de tact şi în urma trădării unui membru al acestui grup, fost legionar şi cunoscut de Haşu Andrei din închisoare, este dezarmat de bandiţi, apoi 3 din ei au fost împuşcaţi“. Dar dacă Boian „a trădat“, cum se spune în sinteză, adică i-a avertizat pe adevăraţii partizani de ceea ce li se pregăteşte, atunci pentru care motiv aceştia nu i-au cruţat viaţa, ci l-au omorât? Sinteza informativă se fereşte să dea vreun răspuns, păstrând tăcerea asupra unei asemenea contradicţii evidente. Pe de altă parte, se ridică şi o altă întrebare: au ştiut ori nu securiştii că Boian a fost şeful poliţiei legionare sau l-au socotit un gardist de rând? Şi dacă au ştiut, ce funcţie a deţinut, cum de s-au putut încrede în el, când era limpede că acesta se va folosi de orice tertip pentru a le scăpa din gheare?
(Grupul lui Gavrilă Ogoranu în pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ )
 
Confuzia se adânceşte şi mai mult dacă ne gândim la poziţia mai nuanţată adoptată spre sfârşitul vieţii de un reprezentant de frunte al ramurii legionare de orientare antisimistă, dr. Şerban Milcoveanu, deosebit de activ pe tărâm publicistic după decembrie 1989. Ani de-a rândul, în diverse scrieri, acesta l-a incriminat cu înverşunare, fără a explica însă de ce, pe Boian-Moisescu ca „agentul Securităţii“; ba chiar, în voluminoasele sale Memorii îl taxează drept „colonel“ al Serviciului Special de Informaţii al României, după directoratul lui Eugen Cristescu,, ceea ce constituie o enormitate. La un moment dat însă, Milcoveanu va da înapoi admiţând – ce-i drept, cu jumătate de gură – că totul pare a fi o afacere „mai încurcată“. Derutantă concesie din partea unui antisimist convins, în judecarea unui partizan necondiţionat al simismului!
 

Şi-a pus vreodată Ogoranu întrebări cât priveşte justeţea acţiunii sale?

 
Un lucru pare sigur: cel ucis, pentru care riscul permanent al unui sfârşit neaşteptat făcea parte din „fişa postului“, a dus cu el în mormânt secretul jocului dublu practicat. Abia ­într-un târziu, după ce i-a ţinut ascuns vreme îndelungată adevăratul nume (preferând apelativul fictiv Rudan), s-a decis Gavrilă Ogoranu (foto) să-i recunoască adevărata identitate, utilizând, în ultimele volume ale cicluluiBrazii se frâng, dar nu se îndoiesc, formula „grupul de ofiţeri de Securitate Anghel-Boian“ sau „banda securistă Anghel-Boian“. Formulă care – se vede limpede – nu schimbă cu nimic părerea sa iniţială despre cele întâmplate. Ogoranu – singurul din toată ceata de partizani care, timp de 25 de ani de la tragedia din Valea Zârnei, deci până în 1976, când a fost prins, a reuşit să scape din mâna Securităţii (iar după o scurtă recluziune a fost pus în libertate) – a murit în 2006, apăsat poate de ideea de a fi vărsat, totuşi, sângele unui comiliton politic, nu al unui inamic. Mai ales că – potrivit declaraţiilor făcute la ancheta din 1955 de Ion Chiujdea – după ce Boian a fost doborât cu un foc de armă de Andrei Haşu, lovitura de graţie i-a dat-o nimeni altul decât însuşi Moşu, adică Gavrilă.
Moartea în patul lui (la vârsta de 85 de ani) l-a surprins pe acesta din urmă în postura de preşedinte al grupării neolegionare prosimiste Partidul Pentru Patrie. Poate această calitate a sa, nou dobândită spre sfârşitul vieţii, ar fi trebuit să-l îndemne să revină asupra acuzaţiilor de trădare aduse în trecut unui acolit atât de fidel al lui Horia Sima. Dar, până la sfârşitul vieţii, Ogoranu nu a procedat la o asemenea retractare.
…Departe de a se risipi, nebulozitatea asupra acestei poveşti persistă. Doar pe măsură ce vor apărea noi documente, şi probabil ele există, se va putea face mai multă lumină asupra acestui caz încă atât de obscur. 
(preluat historia.ro)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s