PORNOGRAFIA MAI UCIGATOARE DECAT DROGURILE SI CANCERUL

   

 Generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri au avut de înfruntat cea mai cumplită dictatura din istoria lumii: comunismul bolşevic. Mulţi au înfundat puşcăriile, alţii – aflaţi în aşa-zisa libertate – au suferit teroarea, degradarea şi înjosirea; fiara comunistă îşi încerca dinții pe trupurile şi sufletele poporului român.

A căzut regimul comunist şi ne-am bucurat; cine să se gândească că, într-un fel anume, comunismul nu făcuse decât să se replieze puţin, schimbându-şi doar înfăţişarea, pentru a se pregăti pentru bătălia finală? Acum se foloseşte o muniţie cu mult mai distructivă pentru sufletul uman, mai nociva decât cancerul, mai eficace cu mult decât teroarea: numele ei e marea desfrânată sau pornografia.

Câţi oare conştientizează faptul că desfrânarea sau erotismul obsesiv este cel mai mare inamic al omului modern? Îşi arata chipul seducător la fiecare colţ de stradă, în chioşcurile cu de toate; ne întâmpină aţâţător în paginile ziarelor de mare tiraj; dar mai ales ni se scurge în vene precum otrava cea dulce atunci când ne conectăm la lumea televiziunii şi internetului, canalele sau armele preferate ale marii desfrânate.

Exagerăm?

Studiile desfăşurate în ultimele decenii demonstrează fără putinţă de tăgadă că pornografia dă dependenţă mai repede decât oricare drog. În general, narcoticele creează dependență după cel puţin două săptămâni de la debutul consumului, pe când pornografia, conform unor studii recente, poate conduce la dependenţa după primele vizionări. Evident însă că educaţia, stabilitatea psihică, credinţa, sunt factori de atenuare a efectelor pornografiei.

„Plecând de la efectul de dependenţă, doctorul Cline (Zillmann Bryant & Huston, 1994), tratând sute de persoane cu dereglări sexuale, prezintă un proces în patru paşi al implicării în consumul de materiale sexuale, în special cele pornografice. Primul este „efectul de dependenţă”, în care persoană revine în mod repetat după mai mult material, deoarece acesta îi furnizează un foarte puternic stimulent sexual, având un efect afrodisiac (…).

Cline continua cu descrierea unui „efect de creştere”, în care este resimţită „o nevoie crescută de mai mult stimulent pentru a obţine acelaşi efect”. În al treilea stadiu, apare „desensibilizarea”. Lucrurile care odată păreau şocante sunt din ce în ce mai puţin şocante şi, prin urmare, devin legitime cu timpul. În al patrulea stadiu, Cline constata că există „o tendinţă crescândă de a pune în practică comportamentul văzut în materialele pornografice”.”

Mulţi dintre prizonierii regimului comunist au fost aşteptaţi ani buni, uneori chiar zeci de ani, de către femeile iubite, pentru că după ieşirea din puşcărie să-şi întemeieze familia. Suferinţele, reeducarea, lipsa speranţei de viaţă nu au putut distruge dragostea acestor oameni, care nici măcar prin scrisoare nu puteau comunica. Acum pornografia e capabilă să zdruncine în numai câteva săptămâni şi cea mai curată şi proaspătă iubire sau sentimentul adânc de dragoste clădit în zeci de ani!

„Zillmann şi Bryant sunt interesaţi de gradul în care „pornografia intra în conflict cu valorile familiale” şi ne oferă din nou dovezi experimentale. În aceste studii, un grup experimental de adulţi este expus la materiale video pornografice pe o perioadă de câteva săptămâni (de obicei, şase). La o săptămână după expunere, răspunsurile grupului la întrebările puse sunt comparate cu cele ale unui grup de control care nu a fost expus.

Concluziile? Expunerea prelungită la pornografie, realizată experimental, duce la o mai mare acceptare a promiscuităţii atât la bărbaţi, cât şi la femei, iar pe măsură ce promiscuitatea este considerată a fi normală, fidelitatea faţă de partenerii de viaţă sexuală se diminuează mult faţă de cazul adulţilor din grupul martor (de control). Subiecţii participanţi raportează, de asemenea, că ar accepta mult mai uşor o intimitate sexuală neexclusivă pentru ei înşişi, adică relaţii sexuale în afară vieţii conjugale, cu persoane care, de asemenea, trăiesc cu altcineva.” (Gheorghe, 2008)

Nu numai dragostea, dar nici măcar respectul firesc faţă de ceilalţi oameni nu rezistă prea mult bombardamentului cu fantasme erotice. Ceea ce nu a reuşit să facă poate cea mai demonică „reeducare” din toate timpurile, practicată în anii 1950 la Închisoarea de la Piteşti, se reuşeşte astăzi prin pornografie şi practicarea perversiunilor. De fapt, lucrurile merg mult mai departe. Consumatorii de pornografie ajung nu numai să prezinte simptome de irascibilitate şi lipsa de respect, dar ajung şi la un comportament violent faţă de femei.

„Cercetările efectuate de Weaver au arătat că pornografia creşte comportamentul sexual dur cu femeile. (Weaver, 1994) Aceasta duritate include agresivitate crescută asupra femeilor, precum şi o insensibilizare la rănile pe care violenţa şi atacurile sexuale le provoacă. De asemenea, Larry Hoo din Hong Kong analizează în anul 1986 rezultatele a 35 de cercetări privind efectele expunerii la pornografie. „Din aceste studii, 20 arată că pornografia măreşte agresivitatea; în 4 din ele s-a găsit că există o legătură între expunerea la pornografie şi cazurile de viol, iar în 11 s-a scos în evidenţă faptul că bărbaţii care vizionează pornografie accepta mai uşor violenta îndreptată împotriva femeilor şi batjocorirea acestora.” (Gheorghe, 2008)

Cum de s-a ajuns aici, cum s-a putut ca desfrânarea să devină nota generală pe mai toate canalele mediatice ale societăţii moderne, deşi are un efect atât de distrugător pentru mintea şi viaţa oamenilor?

În mod cert, pornografia este una din cele mai profitabile afaceri, de aceea răspândirea ei într-o societate de consum este foarte explicabilă, dar aceasta nu poate fi o explicaţie satisfăcătoare decât într-o societate tribală condusă de instincte şi magie. Pentru lumea modernă însă, unde există instituţii şi legi, unde orice fenomen poate fi monitorizat şi analizat sociologic în vederea luării de măsuri pentru protecţia indivizilor, o astfel de explicaţie nu poate fi suficientă. Mai ales în condiţiile în care înseşi organizaţiile internaţionale, care nu ar trebui să fie motivate de vânzarea de pornografie şi prostituţie, susţin legislativ desfrânarea.

Acum ceva vreme arătăm cum ONU şi UNESCO impun educaţia sexuală în grădiniţă şi şcoala încă de la vârsta de 5 ani. Altminteri, Uniunea Europeană este principalul suporter al homosexualilor, dând legi care impun atât recunoaşterea acestora, cât şi căsătoriile între ei sau înfierea de copii. Aşadar, desfrânarea, pornografia şi chiar perversiunile sunt nu numai îngăduite, dar şi promovate obsesiv de marile organizaţii internaţionale. Se poate vorbi, aşadar, chiar de o politică globală.

Lectura cărţii lui Aldous Huxley – „Minunata lume nouă” – ne va face să înţelegem motivele sau resorturile acestei politici mondialiste. În distopia să scrisă prin anii „30, el preconiza introducerea obligativităţii educaţiei sexuale de la vârstele cele mai mici. Prichindeii, la numai câţiva anişori (precum ne cere UNESCO astăzi!) erau iniţiaţi în practicarea jocurilor erotice, atât pentru a-şi cultiva mai bine impulsurile sexuale, cât şi pentru a învinge ruşinea sau alte obstacole de natură psihologică care i-ar fi împiedicat mai târziu în viaţa să se împreuneze precum animalele cu cine se întâmplă să se afle în preajmă…

„Pe o peluză cuprinsă de tufe de arbuşti mediteraneeni, doi copii – un băieţel de vreo şapte ani şi o fetiţă cam cu vreun an mai mare – jucau, cu toată gravitatea şi atenţia concentrată a savanţilor adânciţi într-un studiu consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual rudimentar.

Dintr-un grup de arbuşti din apropriere ieşi o educatoare, conducând de mână un băieţel care urla în timp ce era tras înainte. Pe urmele lor venea trap-trap o fetiţă cu mutra îngrijorată.

– Ce s-a întâmplat? Întrebă directorul. Educatoarea dădu din umeri:

– Nu cine ştie ce. Numai că băieţelul ăsta se lasă greu implicat în jocuri erotice obişnuite.” (Huxley: 69)

Scopul acestor jocuri sexuale nu era altul decât educarea unor indivizi în spiritul libertinajului sexual, pentru o societate în care fidelitatea şi dragostea în cadrul unei familii erau considerate obscene şi ilicite. Statul lui Huxley trebuia să-i pedepsească pe cei ce îndrăzneau să persiste prea mult în dragostea faţă de o singură persoană. Astăzi, televizorul şi pornografia împlinesc cu succes acest tip de reeducare.

Cum de s-a gândit Huxley la posibilitatea apariţiei unui asemenea tip de societate? Care e explicaţia unei asemenea educaţii, câtă vreme aceasta nu poate face fericit pe nimeni şi nu poate asigura o societate sănătoasă?

Primul motiv enunţat de eroii Minunatei lumi noi este acela că oamenii desfrânaţi sunt mai uşor de manipulat. Sunt ca şi reeducaţii care, având conştiinţa morală distrusă, nu se pot opune represiunii sistemului. Al doilea motiv este acela că desfrânarea este cea mai bună metodă de control, de reducere a populaţiei. Cultura erotismului, pornografiei şi prostituţiei vin în conflict direct cu viaţa de familie, cu naşterea de copii, după cum demonstrează studiile făcute în zilele noastre.

„Zillmann şi Bryant (Kubey, 1996: 7) au arătat că expunerea la pornografie reduce dorinţa participanţilor la studiu – bărbaţi sau femei, studenţi şi ne-studenți – de a avea copii. Zillmann apreciază că această constatare poate susţine ideea următoare: consumul prelungit de pornografie face că faptul de a avea copii şi a întemeia o familie să apară drept inconveniente, care nu sunt necesare pentru obţinerea plăcerii. Aceasta deoarece pornografia înlesneşte accesul facil la satisfacţii sexuale „superlative”, satisfacţii care sunt disponibile fără investiţii emoţionale, fără îngrădire socială, fără obligaţii economice, fără sacrificarea timpului şi a efortului. Din această perspectivă, satisfacţia imediată, pe care televiziunea comercială o oferă şi o promovează atât de frecvent poate fi, în însăşi esenţa ei, în conflict cu valorile de stabilitate şi angajament atât de necesare funcţionării sănătoase a vieţii de familie”. (Gheorghe, 2008).

Huxley anticipa la nivelul anilor 1930 şi necesitatea dezvoltării tehnicilor contraceptive şi a abortivelor pentru controlul populaţiei, în contextul destrăbălării generale a indivizilor. Astfel, fericirea omului din cadrul vieţii de familie este substituită cu plăcerea obţinută într-o extrem de seducătoare cultură a desfrânării şi pornografiei. Bucuriilor frumoase ale împlinirii dragostei în familie şi naşterii de copii, Huxley le opune plăcerea trupească, rezultată dintr-o excitare a simţurilor.

Faptul că acum 70 de ani se prevedea cu atâta precizie introducerea educaţiei sexuale în şcoli şi grădiniţe, precum şi răspândirea fără precedent în istorie a desfrânării nu poate fi ceva întâmplător. Să ne gândim numai că la începutul secolului al XX-lea aceste lucruri păreau de-a dreptul aberante, într-o vreme când şi sărutul în public era considerat un act indecent. Poate că este la fel de întâmplător precum faptul că fratele lui Huxley a fost primul preşedinte al ONU, organizaţie care astăzi pare să pună în practică utopia scrisă în urmă cu aproape 80 ani în urmă… De ce tot în anii „30 începea să se fundamenteze „ştiinţific” ideologia pe care mai târziu se va întemeia promovarea obsesivă a desfrânării, ia perversiunilor şi homosexualităţii?

Gheorghe Fecioru
Articol apărut în Revistă „Familia Ortodoxă”, nr. 1 (12), 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s