SFINTII INCHISORILOR: Martirii din Cetatea Făgăraş

„Am incercat cu ceva zile in urma sa vizitam fostele temnite comuniste ce sunt si la aceasta ora inchise pentru vizitatori. S-ar auzi ca pe peretii temnitelor inca mai stau scrise rugaciuni, cruci si ganduri ale fostilor detinuti. Cum inca mai au loc lucrari de renovare in interiorul cetatii, speram ca atunci cand ne va fi permisa intrarea si vizitarea acelor celule sa mai putem vedea acele urme. Un astfel de loc ar trebui cinstit ca la Aiud. ” (Andrei Carligeanu – OTF)

Au decedat mulţi oameni în Cetatea de la Făgăraş, cadavrele lor fiind aruncate noaptea într-o groapă comună săpată undeva la marginea cimitirului   Directorul închisorii, Lazăr Tobor, a fost călăul miilor de deţinuţi încarceraţi la Făgăraş

     De mai bine de un deceniu în Cetatea Făgăraşului nu s-a mai oficiat nicio slujbă religioasă de pomenire în memoria martirilor care au fost chinuiţi, dezumanizaţi şi ucişi aici. Crucea ridicată de notarul Mariana Săbăduş şi Biserica greco-catolică în curtea interioară a fost scoasă de conducerea oraşului lăsînd loc şantierului de restaurare a Cetăţii. Ctitorii troiţei spun că respectiva cruce nu va mai fi repusă în curtea interioară ci i-a fost găsit un alt amplasament undeva în afara edificiului. Este revoltătoare decizia conducerii liberale a oraşului şi poate fi considerată absurdă şi rău intenţionată. Au murit mulţi oameni în Cetatea Făgăraşului, majoritatea valori ale neamului românesc. Cadavrele erau scoase noaptea cu căruţa din cetate de către deţinuţii de drept comun şi duse în locuri neştiute. S-a presupus multă vreme că au fost aruncate într-o groapă comună undeva la marginea cimitirului. Prin anul 2000, Monitorul de Făgăraş a reuşit să afle locaţia gropii comune, dacă a fost singura, din relatările a doi localnici, unul care a fost încarcerat în cetate în acea perioadă şi a participat la transportul cadavrelor şi altul care a fost martor ocular la o astfel de acţiune a conducerii închisorii într-o noapte din anul 1959.

O mărturie scrisă despre regimul impus în închisoarea de la Făgăraş aparţine lui Valeriu Sasu din Tîrnăveni care a supravieţuit masacrului şi care a descris în amănunt tot ceea ce a suferit aici, într-o corespondenţă purtată cu notarul făgărăşean Mariana Săbăduş între 1992-1995, care la rîndu-i a pus-o la dispoziţia redacţiei. Mărturia fostului deţinut este publicată în Monitorul de Făgăraş pentru a rămîne generaţiilor de azi şi de mîine spre aducere aminte.

  ,,Omul cu coadă şi cu şorţ uman” 

     ,,Viaţa petrecută în celule era infernală. Apăreau figuri pe care nu le puteai imagina nici în basme măcar. Aceste cazuri ne impresionau şi pe noi care sufeream alături de ei. Să vezi în faţa ta omul cu coadă şi să te cutremuri. Eram înfometaţi şi slăbiţi în aşa măsură încît rămînea numai pielea şi osul. Priviţi de la spate, capătul de jos al coloanei vertebrale şi-a pierdut muşchii, s-a desprins de corp şi a rămas izolată, atîrnînd în formă de coadă. Era oribil să vorbeşti, nu să-ţi mai aduci aminte de deţinuţii cu şorţul din piele umană. Puterea de a rezista de pe o zi pe alta scădea pe măsură ce timpul trecea. Cei mici de statură şi slabi rezistau mai mult. Persoanele mai înalte cu o greutate corporală mai mare, se adaptau mai greu la viaţa penitenciară şi la regimul tot mai greu de îndurat. Au fost cazurile unor colegi internaţi mai tîrziu, pe care îi chinuia foamea în aşa măsură încît îşi autoconsumau rezidurile corporale. Raţia zilnică era identică atît pentru cei mai mari cît şi pentru cei cu o constituţie mai mică. Dacă celui de proporţii mai mici nu-i ajungea raţia consuma din rezerva corporală pînă la epuizare. Omul arăta ca o arătare rar întîlnită. Persoana în cauză se simţea atît de jignită în demnitatea omenească şi în jena care-l cuprindea căuta să se ferească de privirile noastre. Forme neobişnuite de descompunere a organismului erau destul de frecvente. 

,,Un coleg a ajuns pitic”

     Citez cazul colegului bucovinean Braba, un om înalt, voinic, corpolent, un vînător crescut la munte în dulcea Bucovină, căruia raţia zilnică i-a fost fatală. Forma de degenerare s-a manifestat deosebit începînd să scadă din înălţime, să se înconvoaie şira spinării şi dintr-un om voinic ce-a fost a ajuns un pitic. Fiind un caz pentru cercetare, a fost trimis în vederea unui studiu de specialitate, dar nu pentru a i se salva viaţa. Diagnosticul a fost: osteoporoză (mîncarea sistemului osos). Cazuri de anomalii rar întîlnite în istoria medicinii se găseau aici. E vorba de cazul colegului Hedeşan, fost teolog, un tînăr inteligent, curajos, cunoscător al marxismului pe care îl combătea cu înverşunare în toate ocaziile. Deşi scund, dar plin de voinţă, rezista şi suporta cu demnitate pedepsele la care era supus. Ajunsese atît de slăbit încît nu se mai putea vorbi de un corp omenesc, ci de un schelet ambulant condus de o putere divină. Greutatea corpului echivala cu greutatea scheletului (25-30 kg). Era teolog convins, era un duşman declarat al comunismului, aşa cum o declara mereu anchetatorilor. Era mereu tracasat, hărţuit şi purtat pe la Bucureşti. Credinţa în Dumnezeu, viaţa spirituală şi voinţa de a învinge i-au dat viaţă. Nu-i cunosc sfîrşitul pentru că între noi n-a mai apărut.

Carcera, o gheretă cît un stat de om

     În asemenea condiţii, viaţa a devenit insuportabilă, cei ce protestau erau izolaţi, pedepsiţi cu zile de carceră care era o gheretă de scîndură care cuprindea un om în picioare, aşezată în curtea temniţei. Raţia era redusă acolo, un calup de mămăligă cu apă rece. Pedepsele erau date cu uşurinţă. Colegul Slavu a primit 3 zile de carceră pentru că a scos un fir de aţă dintr-o cămaşă în intenţia de a se cîrpi. A făcut pneumonie şi a murit la Gherla. S-a introdus pedeapsa corporală. Colegul Iliescu a primit 25 de lovituri cu bastonul aplicîndu-i-se botniţă la gură. După ce patru colegi au reuşit să evadeze, a sosit la temniţă o maşină specială de la Bucureşti pentru întărirea pazei, deoarece se aştepta o evadare în masă. Au început bătăile, izolarea totală, ţinuţi în celulă fără aer şi fără drept la plimbare. S-au făcut percheziţii pînă la piele, consultaţi şi la c–r, s-a redus raţia de alimente, s-au înmulţit cazurile mortale. Dimineaţa de la ora 6.00 pînă seara la ora 22.00 eram obligaţi să stăm în picioare.

Subsolul Cetăţii era morga unde cadavrele erau mîncate de şobolani

     Ne examinam unii pe alţii şi ne programam sfîrşitul. Cel care nu se mai putea ridica de jos era scos şi dus la uşa 2, a infirmierului care era morga de fapt, situată la subsolul cetăţii. După cîteva zile deţinuţii de drept comun erau aduşi să scoată cadavrele sfîrtecate de şobolani. Erau dezbrăcate la piele, iar hainele lor personale arse pentru a dispărea orice urmă de identificare a cadavrelor. Morţii erau transportaţi noaptea în loc necunoscut. Cu toate că trei dintre cei evadaţi au fost readuşi, măsurile s-au menţinut. La protestele noastre că murim de foame, replica era: ,,Voi sînteţi scoşi în afara legii şi nu aveţi niciun drept”.
Printre cei morţi, la Făgăraş îmi amintesc de generalul Leoveanu, inspectorii Mateş, Paximede, Dumitrescu, Sfetanovici, dr. Brădeanu, apoi Lupeanu, Stanciu, Secheli, Malamuceanu. Numărul morţilor nu se va cunoaşte niciodată. 

Clopotul a crăpat ca un semn providenţial

     Celula în care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii Doamna Stanca, devenită mai tîrziu capela cetăţii cu icoane sfinte, cruce şi clopot, a fost transformată de călăul Tibor Lazăr în magazie. Clopotul a fost demontat de deţinuţii de drept comun şi instalat în curtea cetăţii pentru a servi ca sistem de alarmă şi semnalizare. Clopotul parcă a refuzat să execute asemenea porunci, la cîteva zile a crăpat şi n-a mai scos niciun sunet. Toţi au socotit că e un semn providenţial. Cetatea fiind declarată muzeu, penitenciarul instalat acolo trebuia să fie desfiinţat. Ne mai găseam aici vreo 300 de suflete, tot ce a mai rămas în viaţă după ce Ana, Luca, Dej au desfiinţat PR. Eram doar nişte creaturi fantomatice, fiindcă cei mulţi au dispărut în cursul anilor, supuşi la un regim de distrugere pe la diferitele penitenciare din ţară. În iarna anului 1959 (19 februarie), călăul Lazăr a dat ordin să coboare în curte cu bagajele (se auziseră că Ana Pauker intenţiona să ne predea ruşilor). Aici mi s-au aplicat cătuşe la mîini şi lanţuri la picioare. Ni s-a dat calupul de mămăligă pentru 2 zile, apoi neputîndu-ne urca singuri în camioane am fost aruncaţi de gardieni ca nişte baloturi şi duşi la gară. Aici, aceiaşi gardieni brutali ne-au descărcat şi ne-au înghesuit în duba-talon care ne aştepta. Vaietele, ţipetele noastre nu erau auzite. 

Duba-cavou

      În dubă, mai mult cavou, urma să petrecem o noapte de groază. Extenuaţi de foame şi de frig unii am leşinat, alţii au căzut pe jos în nesimţire, somnolenţă şi leşin. Din această toropală ne-a trezit alarma gardienilor care au început să descuie lacătele, să deschidă uşile dubei. În zadar strigau ,,Coborîţi din dubă”, nu-i auzea nimeni. Cînd au dat cu ochii de noi, au tresărit vorbind: ,,Păi, ăştia-s mai dărîmaţi ca ai noştri, ce vom face cu ei că nu mai sînt oameni”. Eram în gara Gherla. Ţinuţi pe scările vagonului unul cîte unul şi urcaţi de gardieni în camioane, am fost transportaţi la penitenciarul Gherla. În faţa celulelor doi gardieni ne-au aruncat pe jos grămadă unul cîte unul. Cei care se mai puteau mişca, încercînd să coboare singuri din camion, au căzut pe ciment. O echipă de doi doctori ,,deţinuţi” au scos din grămadă pe cei care mai aveau un rest de viaţă şi îi duceau la etaj, cei rămaşi pe jos morţi, erau aşezaţi unul cîte unul. Nu cunosc numărul morţilor rămaşi pe jos în faţa celularului şi nici al celor care în cursul anilor petrecuţi în penitenciarul de la Gherla au încetat din viaţă. Amintesc printre cei care au supravieţuit pe: dr. Stroia din Sibiu mort după eliberare, Ghimbăşan stabilit la Bazna avînd un sfîrşit identic, căpitanul Popovici stabilit la Mediaş, căpitanul Mosora din Colun-Sibiu. Acolo sub zidurile şi la umbra celulelor blestemate au închis ochii sub cizma satrapilor atei românii care au luptat pentru dreptate, libertate şi demnitate naţională. 

Vor o judecată dreaptă şi nu răzbunare

     Aşa a fost aruncată în groapa istoriei instituţia care în cursul veacurilor a asigurat şi menţionut liniştea în ţara noastră creştină, democratică, profund monarhică, luptînd împotriva unor doctrine ateist-demenţiale susţinute de nişte aventurieri fără neam şi Dumnezeu. Ca încheiere e bine să ştie asasinii noştri arestaţi şi cei care urmează că inspectorul nostru Dumitrescu a plătit cu viaţa pentru că a avut curajul să înfrunte pe directorul închisorii de la penitenciarul Făgăraş cînd acesta ne ameninţa că ,,sîntem scoşi în afara legii şi nu avem niciun drept”, spunîndu-i: ,,Nu mor caii cînd vor cîinii”. Să mai ştie călăii care se plîng că sînt bolnavi şi nu se pot trata în închisoare că noi am fost bătuţi cînd am cerut medicamente, schingiuiţi, înfometaţi, bolnavi şi timp de 15 ani nu am primit măcar o aspirină. Dacă doresc să se facă bine, o pot face şi în închisoare, să ceară să li se aplice regimul stabilit de ei şi impus nouă. Atunci pot fi siguri că se vor vindeca. Nu la judecata de apoi să fie traşi la răspundere ci aici pe pămînt, să li se măsoare pedeapsa după faptele lor antisociale, antiumane, antimorale, antidemocratice cît mai degrabă. Nu vreau răzbunare oarbă ci o dreaptă judecată” a încheiat Valeriu Sasu din Dumbrăveni, fost deţinut politic în inchisoarea din Cetatea Făgăraşului. 

(preluat monitorfg.ro)

Un gând despre “SFINTII INCHISORILOR: Martirii din Cetatea Făgăraş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s