“Siria nu mai există. Noi, sirienii, nu mai avem unde să ne întoarcem.”

de Simina Guga şi Vlad Petri

Am deschis ochii și am văzut câteva femei care dormeau pe jos în jurul meu. Am ieșit în curte unde avioanele și motoarele mașinilor se auzeau și mai tare. Toată lumea dormea. Eram în Siria, probabil cea mai devastată țară din lume la acest moment și locul în care doar puțini oameni își mai doresc să se trezească în iulie 2013. După doi ani și patru luni de război, aici nu mai este nimic. Orașe distruse, oameni disperați, soldați peste tot, zgomotul războiului în fiecare minut.

Revoluţia din Siria a început în martie 2011, pe fundalul celorlalte mişcări populare denumite generic „Primăvara Arabă”, care au avut loc în diferite țări din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Inițial, protestele din Siria au fost orientate împotriva preşedintelui Bashar al-Assad şi a membrilor guvernului, parte a unei familii care s-a aflat la conducerea ţării de peste 40 de ani. Treptat, mişcările sociale s-au transformat într-un război civil între guvern şi o opoziţie formată din foşti militari care au dezertat, luptători civili sirieni şi străini, grupări islamiste. Pe lângă zeci de oraşe care au fost distruse aproape în totalitate, câteva milioane de refugiați care au fugit din țară, peste 100 000 de morţi după estimările ONU, nenumărați răniţi și persoane fără adăpost, conflictul a amplificat tensiunile dintre opozanţii şi adepţii guvernului, precum şi dintre comunităţile sunnite şi şiite, creştini, kurzi şi alte minorităţi care trăiesc pe teritoriul Siriei.

Am scris acest articol cu scopul de a împărtăşi experiențele noastre de la granița cu Siria și din interiorul Siriei, discuțiile cu oamenii pe care i-am întâlnit noi acolo, precum și contextul în care s-au întâmplat toate acestea. Am plecat în luna iulie 2013, când am însoțit un grup de sirieni, rezidenți în România, care vând mașini la granița dintre Turcia şi Siria. 

fig1

 

 

În drum spre Siria

Plecăm din Bucureşti  împreună cu câțiva șoferi și cu  Jamal, prietenul nostru sirian pe care l-am cunoscut în urmă cu 2 ani, când a venit în România împreună cu familia sa. Ei se ocupă de vânzarea maşinilor la graniţa dintre Turcia şi Siria, acestea urmând să ajungă fie la civili, fie la luptători din armata liberă care le folosesc pentru transport de armament şi mărfuri, în diferite misiuni. Pentru ei aceasta este singura sursă de venit pentru întreținerea familiilor din România sau din Siria.

Prima noastră oprire e în Ruse, Bulgaria, într-un târg de maşini de lângă graniță, unde preţurile şi taxa de înmatriculare sunt mai mici. Jamal caută maşini în funcţie de comenzile pe care le are de la cumpărătorii sirieni şi de cerințele pieței. Maşinile trebuie să aibă motor pe motorină – care în Siria este mai ieftină decât benzina, să aibă o remorcă – pe care să poată fi instalat armament sau să poată fi transportate bagaje şi să meargă pe teren accidentat (ideal, tracţiune 4×4). Cele mai căutate sunt maşinile japoneze, care pot fi achiziţionate la 3000-4000 EUR în Bulgaria.

Drumul spre Siria e lung, însoţit de controale vamale, negocieri, variante alternative şi alte evenimente neprevăzute. Pentru a se ajuta reciproc în caz de nevoie, sirienii merg adesea în grupuri mai mari, având locuri de întâlnire stabilite în diferite puncte ale traseului. Cea mai dificilă graniţă e cea dintre Bulgaria şi Turcia. La bulgari, şpaga se pune direct între filele din paşaport, de obicei 10 sau 20 EUR, însă la turci e mai greu și depinde de tura pe care o prinzi. Uneori stai câte 8-9 ore la graniţă ca să te lase să intri cu o mașină mai mare în Turcia.

Ne oprim la un ceai înainte de intrare. Stăm de vorbă cu Rifai, unul dintre șoferi, care s-a născut în Homs şi trăieşte acum în Craiova, unde are un magazin de covoare. O mare parte a familiei lui e încă în Siria, dar s-au mutat din Homs (care „nu mai există”, după cum spune el) în Hama, într-un cartier mai liniştit.  Nu e prea încântat de cum îi merge afacerea, însă nu vrea să se întoarcă în Siria – îi e frică de ce e acolo.

Sirienii care ne însoţesc au păreri diferite despre situaţia din țara lor. Adesea încep să se certe, pornind de la afinităţi politice, de la favorizarea unei părţi în detrimentul alteia. Dorința pentru o viață mai bună este ceea ce au încă în comun, deși viziunile asupra viitorului Siriei sunt din ce în ce mai sumbre, pe fundalul unui război care pare interminabil.

Chiar dacă opoziţia are un preşedinte şi un consiliu general acceptat (Consiliul Naţional Sirian), pe teren situaţia e diferită – existenţa mai multor facţiuni şi brigăzi, unele din ele operând doar în anumite oraşe sau regiuni, cu posibilităţi reduse de comunicare şi acţiune comună, cu ideologii și viziuni diferite  duce adesea la conflicte violente sau ucideri rivale.

Una din cele mai temute grupări, parte a opoziției, este frontul Jabhat Al-Nusra (‎The Support Front for the People of Greater Syria), care şi-a construit „faima” prin intermediul unor imagini în care soldaţii lui Bashar al-Assad au parte de cele mai cumplite tratamente, inclusiv acte de canibalism simbolic: într-un clip care circulă și acum pe internet, un luptător Al-Nusra mânâncă inima unui soldat. Scopul grupării îl reprezintă consolidarea unui stat pan-islamic aflat sub incidenţa legii sharia, în interpretarea sa radicală. Pe lângă Al-Nusra, în Siria funcţionează alte grupări – The Islamic State of Iraq and the Levant sau al-Tawhid Brigade – asociate opoziţiei, majoritar sunnite, care luptă împotriva guvernului, sprijinit de brigăzi şiite şi de Hezbollah. Rifai îşi termină de băut ceaiul, se uită la mine atent şi îmi spune:  „Mie nu-mi place nici de Bashar, nici de Armata Liberă. Nu e bun niciunul.” Atunci cine e bun pentru poporul sirian? În cazul unui război care durează de peste doi ani care sunt soluţiile actuale? În ce îşi pun speranţa sirienii? Un guvern care şi-a pierdut de mult timp legitimitatea mai poate fi invitat la dialog? Există altă soluţie în afara unei intervenţii externe? Nu va accentua oare o intervenţie externă războiul şi conflictul interetnic, urmând să asistăm la un scenariu similar cu Afganistan şi Iraq? Cine îşi poate asuma legitimitatea unei intervenţii? Cine va profita de pe urma unei intervenţii? Cine va veni la conducere, ce altă structură va înlocui actualul guvern în cazul unei ţări în care nu a existat o opoziţie la nivel politic?

Înainte de plecarea din Bucureşti primesc un mesaj de la Saleh, un prieten sirian pe care l-am cunoscut în Aleppo în 2009, când am vizitat prima dată Siria. “I am waiting to die by a bomb, missile or even a bullet, I want you now to help me, I need you now. I need you , Vlad – Your brother Saleh”.  Vorbisem cu Saleh în urmă cu ceva timp, la începutul anului. Îmi spunea că e foarte greu, că nu se găseşte mâncare şi nu are curent decât 2 ore pe zi, timp în care uneori internetul nu merge. Avea speranţa că lucrurile se vor termina cu bine şi că nu va mai dura mult. Situaţia pare să se fi schimbat radical în ultimul timp, iar în momentul în care scriu acest articol nu mai reușesc să intru în contact cu el. Când am vizitat Siria pentru prima oară, în 2009, mă simţeam la fel de în siguranţă ca într-o ţară obişnuită din Vestul Europei. Nu exista niciun fel de ameninţare reală. Îmi e foarte greu să suprapun imaginea ţării de atunci cu cea de acum. Cum s-a putut ajunge în punctul actual? De ce Siria?

fig2

Reyhanli – frontiera imaginară a războiului

Ajungem în Reyhanli, ultimul oraş din Turcia, aflat la 7km de graniţa cu Siria. Pentru un minut telefonul mobil se conectează la SyriaTel și primim un mesaj automat de la MAE – “Siria | Alerta de călătorie: Ambasada Romaniei Damasc, 8, Rue Ibrahim Hanano, tel. +9631133489521; +9631133489520, damasc@mae.ro;www.mae.ro.”

Despre Reyhanli nu ştim multe lucruri, decât că graniţa de aici era cea mai importantă „poartă” a Turciei pentru comerţul cu Orientul Mijlociu. Aflată la o distanţă de 60 km de Aleppo şi 35 km de Idlib, prin graniţă treceau în jur de 500 de camioane cu mărfuri zilnic, înainte de începerea conflictului. În luna mai au avut loc în centrul oraşului două atentate care au dus la moartea a 51 de oameni, majoritatea turci. Nu se știe nici până în ziua de azi, cu exactitate, cine s-a aflat în spatele lor. Incidentul a dus la accentuarea tensiunilor deja existente între comunitatea turcă şi cea siriană, mulți sirieni refugiați în Turcia fiind nevoiți să se mute din zonele de graniță, unde parte din populația locală le devenise ostilă. Unii dintre ei și-au pierdut speranța că vor putea să trăiască în afara granițelor țării și au decis să se întoarcă în Siria.

Ne cazăm la un cămin studențesc transformat în hotel, unde stau majoritatea comercianților de mașini. De pe balcon vedem o panoramă a graniţei, marcată de câteva clădiri îndepărtate şi porţiuni de gard din sârmă ghimpată. Dealul din fața noastră separă zona de conflict de restul lumii, dar oamenii ne spun că, uneori, sunetul bombelor și al avioanelor se aude până aici.  Prin fața hotelului trec oameni cu mâini și picioare în ghips sau în scaune cu rotile, iar ulterior aflăm că în apropiere e amenajat un spital de ortopedie unde sunt aduşi sirienii răniţi în război.

Directorul spitalului administrat de guvernul turc ne permite să îi vizităm pe unii dintre ei. Majoritatea sunt tineri, în jur de 18 ani, care au fost împuşcaţi, loviţi de rachete sau de schije. Unii au participat la lupte fiind “înrolaţi” în armata liberă, iar alţii sunt civili care au fost loviţi de explozii în timp ce stăteau acasă sau erau pe stradă. Un bărbat are coloana ruptă și va rămîne paralizat pentru totdeauna, iar unui tânăr i s-au sfărâmat  toate oasele de la un picior în urma unei explozii. Tatăl unui băiat de 14 ani ne arată fotografii cu operaţia prin care a trecut fiul său. Piciorul drept i-a fost aproape în totalitate distrus după ce o rachetă rusească Scud, presupus a fi fost folosită de armata siriană, a căzut în apropierea sa. După o operaţie îndelungată, medicii au reuşit să-i refacă anumite părţi din picioare şi să-i instaleze o proteză. Pe un perete din spatele patului stă scris “Free Syrian Army” (Armata Siria liberă) cu cretă colorată, lângă care e desenat un kalaşnikov.

fig3

Despre politică în parcarea de maşini

La mai puţin de 2km de punctul de control turcesc de la Cilvegözü, se află o parcare improvizată. Am ajuns aici împreună cu Riad, unul din şoferii români care încercă să vândă maşina sa cu numere de Ilfov, un pick-up Hyundai cu remorcă. Sub un acoperiş din tablă, feriţi de soarele arzător, mai mulţi vânzători şi câţiva cumpărători discută despre maşini şi negociază, după care discuţia se mută abrupt spre politică – război, guvern, opoziţie, sunniţi şi şiiţi. Îmi beau cafeaua de dimineaţă în timp ce încerc să port o conversaţie cu Ali, un bărbat la 60 de ani, din București. Mă abordează direct întrebându-mă de ce sunt acolo şi ce mă interesează să găsesc. După ce îi explic scopul călătoriei discuţia se îndreaptă treptat spre situaţia actuală, cea din trecut, vorbim despre perspective şi preziceri de viitor. “Ascultă-mă”, îmi spune, în timp ce mă fixează cu atenţie,“în Siria aveai medicamente gratuite, cămin, bani pentru facultate din partea statului, nu plăteai întreţinere, decât gazele şi curentul. Siria era cea mai ieftină ţară din lume”. Ali crede că există două feluri de democraţie : “cea în care vorbeşti cât vrei şi nu ai ce mânca şi cea în care mânânci cât vrei şi nu poţi vorbi. Prima e la români, a doua a fost la sirieni”. Vorbeşte destul de încet, nu vrea să fie auzit de ceilalţi sirieni. A favoriza guvernul în momentul de faţă nu este ceva de bun augur. Chiar dacă lumea e dezbinată, iar părerile diferă, cei care sunt nostalgici ai vremurilor trecute nu îşi expun ideile cu largheţe.  Ali crede că “americanii le-au băgat oamenilor în cap treaba asta cu schimbarea; e totul aranjat la nivel înalt”. Îl întreb dacă e sunnit sau şiit, însă nu vrea să-mi răspundă.

“Nu contează frate ce eşti, că eşti sunnit sau şiit. Eşti musulman, asta e important”, îmi răspunde Tariq, care trăgea cu urechea la discuţia noastră. Tariq e irakian, a trăit în Baghdad în timpul perioadei Saddam, iar acum locuieşte în Germania. Vorbeşte română perfect, pentru că a terminat facultatea la Bucureşti. Îmi spune că nu îi place locul ăsta, că vrea să se întoarcă acasă cât mai repede. “Nu ştii cu cine vorbeşti, ce gândeşte celălalt, poate zici ceva greşit şi o încurci”. Îmi vorbeşte despre lumea musulmană, despre pace şi înţelegere, despre faptul că nu ar trebui să conteze cărui grup religios îi aparţii. Nu îi plac rebelii, pe care îi consideră radicali, mai ales pe cei afiliaţi Al-Nusra sau altor brigazi care vor să impună brutal legea shariei. “Ăla e musulman care pune cuţitul la gât şi strigă Allahu Akbar? Islamul e o religie pacifistă! Bărboşii ăştia care au intrat în Siria sunt nişte nebuni care ucid şi se filmează. După aia apar doar ei la televizor şi lumea crede că toţi musulmanii sunt nişte extremişti”. Tariq e proaspăt bărbierit şi pare foarte afectat de ce se întâmplă acum în Orientul Mijlociu. “Războiul ăsta, cel de acum, e pentru a distruge lumea musulmană. Scrie şi în Coran asta. Şi scrie şi despre cele care urmează. Europenii nu ştiu că războiul ăsta se va extinde, probabil şi la ei.”  Alţi oameni cu care discut aici sunt susţinătorii cauzei rebelilor, îşi doresc să cadă Guvernul cât mai repede şi să se treacă la etapa următoare, deşi majoritatea şi-au pierdut speranţa într-o schimbare rapidă şi în terminarea războiului. Unii vorbesc despre 15-20 de ani în care regiunea va rămâne instabilă, captivă într-o luptă sectantă, atentate, execuţii la comandă, răpiri. Mohammad, un sirian la 50 de ani, care tocmai şi-a vândut maşina cu numere de Cluj şi se pregăteşte de întoarcere în România, îmi spune înainte de plecare: “Siria nu mai există. Noi nu mai avem o ţară.”

Peste Reihanly plutește o atmosferă apăsătoare pe care am simțit-o încă din ziua în care am ajuns. Deși am cunoscut oameni minunaţi care ne-au invitat zilnic în casele lor să luăm masa de Ramadan cu ei, tragedia sirienilor se reflectă în toate aspectele vieții de zi cu zi. Fiecare are pe cineva care este dincolo de graniță, la fel cum fiecare a pierdut pe cineva în acest război. Dealul, care îi separă de țara și familia lor, s-a transformat într-un zid pe care cei mai mulți nu își imaginează că îl vor mai trece prea curând. În Reyhanli sunt mulți oameni care cerșesc sau dorm pe stradă, iar la câțiva kilometri de ei sunt refugiații care nu au reușit să iasă din Siria şi care trăiesc în condiții extreme la granița cu Turcia. După câteva zile petrecute în orașul de graniță, am plecat să îi cunoaștem pe aceștia din urmă.

Granița. De unde începe războiul?

E o linişte aparte la graniţa dintre Turcia şi Siria, la Cilvegözü. Oamenii stau în coloană şi aşteptă să treacă în Siria, unii pentru a-şi rezolva situaţia cu actele sau pentru a se întâlni cu familia, iar alţii părăsesc Turcia pentru că nu mai au din ce trăi, se simt marginalizaţi sau vor să lupte în războiul care a început de mai mult de 2 ani. Încerc să îmi imaginez ce e de partea cealaltă. De unde începe războiul? Mă întreb dacă imediat după graniţă, ca şi cum ai trece de un zid, începe conflictul, panica, teroarea? Pe hartă graniţa e o convenţie, o linie trasată printr-un peisaj identic de ambele părţi. Sunt curios cum arată în realitate asta, care e starea generală pe partea cealaltă? Între punctul de control turcesc şi cel sirian (controlat de armata liberă) există o zonă de 5 kilometri pe care urmează să o traversăm, după care vom intra 2 kilometri în Siria, în tabăra de refugiaţi de la Bab al-Hawa.

fig4

Jamal, prietenul nostru sirian cu care am plecat din Bucureşti, îmi face semn să mă urc în maşină. Mă aşez pe nişte saci cu haine în remorca unui Nissan 4×4, cu camera de filmat la îndemână. Unul dintre vameşi mă observă şi îi face semn insistent şoferului să oprească maşina. Îmi cere paşaportul, se uită la prima pagină, dă din cap nemulţumit, îmi spune să cobor şi îmi arată poarta de întoarcere. Ca cetăţean străin, nu am dreptul să intru în Siria. Jamal mă ia de mână, le face semn unor băieţi să se apropie, vorbesc ceva în arabă, şi îmi spune să merg cu ei. Totul se întâmplă foarte repede, iar tinerii (3 băieţi cu vârste între 16 şi 20 de ani) îmi spun să-i urmez şi până să mă dezmeticesc mai bine îmi dau seama că intrăm printr-o spărtură dintr-un gard în spatele graniţei oficiale. Nu înţeleg de ce trebuie să merg pe aici şi despre ce traseu au discutat băieţii ăştia cu Jamal.

Traversăm o zonă aridă, de pământ, printre câţiva măslini, în apropierea unui zid înalt de 3-4 metri pe care sunt fixate, pe alocuri, camere video de supraveghere. Tinerii vorbesc în arabă. Mă gândesc că ei îl cunosc pe Jamal şi că o să aibă grijă de mine, ca să mă treacă graniţa în siguranţă. Încep să mă gândesc la variantele posibile. Dacă o să ajung pe partea cu armata liberă şi nu mă întâlnesc cu Jamal? Dacă cineva o să înceapă să tragă văzându-i de la distanţă pe unii care încearcă să se strecoare în Siria? De ce nu a aşteptat Jamal şi nu a încercat să le explice vameşilor că sunt jurnalist şi vreau să trec graniţa legal ca să ajung în tabăra de refugiaţi? Îmi fac calcule, mă întreb ce va urma şi îmi dau seama că nu am cum să mă întorc. Merg din inerţie urmând drumul indicat de băieți.

Mă gândesc şi la drumul de până aici, la cei 2000+ kilometri pe care i-am parcurs, la Siria şi la curiozitatea de a afla ce e dincolo şi ce se întâmplă după graniţă, lăsând la o parte informaţiile din presă, de cele mai multe ori părtinitoare, mizând pe o retorică unilaterală.

Dincolo de graniţă, cam la 1 kilometru distanţă de punctul de frontieră turcesc, însoţit de călăuzele mele, printre măslini, pe terenul arid, ars de soare, mă ascund ca să nu fiu în bătaia camerelor de supraveghere. Mi se pare că nu mai e mult până mă voi reîntâlni cu Jamal şi Simina. Încep să simt oboseala şi căldura – e o linişte aparte, încerc să desluşesc fiecare sunet şi mişcare, mă simt captiv, într-un loc în care simţul auditiv primează. Dacă aud împuşcături va trebui să intuiesc direcţia şi să încerc să mă ascund. Brusc, la câţiva paşi distanţă, aud o mişcare în iarbă. Doi soldaţi în haine de camuflaj se ridică de sub o movilă de pământ şi încep să alerge spre noi ţipând. Bănuiesc că sunt turci, pentru că nu înaintasem atât de mult ca să fim pe teritoriul sirian. O iau la goană cât mă ţin picioarele în direcţia din care am venit, în timp ce soldaţii aleargă şi aruncă cu pietre după noi. Băieţii strigă „Asker!”(soldat) şi îmi arată câteva camere de supraveghere şi turnuri de control de unde posibili lunetişti ar putea să-şi exercite funcţia. Ne îndepărtăm de zidul care înconjoară clădirile vămii şi ne ascundem printe măslini. Zidul are o lungime de 2 km, fiind ridicat de curând, în urma atentatelor care au avut loc în februarie la poarta de intrare în Turcia, când o maşină-capcană a explodat.

Reuşim să ne îndepărtăm de soldaţi (care probabil au abandonat cursa şi s-au întors la locul lor de strajă) şi ajungem pe un drum lăturalnic, aprope de locul unde m-am despărţit de Jamal. Unul din băieţi îmi spune să mă liniştesc şi îmi face semn să mă urc pe un scuter care a apărut din neant (probabil îl aveau ascuns undeva, printre măslini). Găsim o ieşire printr-un gard de sârmă şi ne întoarcem pe drumul principal spre Reyhanli. Mă aflu pe scuter între doi băieţi care îmi tot arată soldaţi şi puncte de control. Cu cât mă îndepărtez de graniţă, cu atât încep să-mi recapăt puterile şi să-mi doresc să mă întorc la hotel în siguranţă. Nu ştiu nimic de Jamal şi Simina. Au intrat în Siria? I-au oprit la graniţă? Au ajuns în tabăra de refugiaţi?

fig5

Ajuns la hotel primesc un mesaj de la Simina: ”Vlad, unde eşti? Ai trecut? Eu sunt dincolo, e ciudat rău”. Mă întâlnesc pe coridorul hotelului cu Rifai , sirianul din Craiova şi îi povestesc ce s-a întâmplat. „Puteai să fii mort acum. Turcii sunt în alertă. Nu vor kurzii să-şi facă statul lor şi s-ar putea să intervină. Situaţia e foarte rea la graniţă”. Îmi vorbeşte pe un ton îngrijorat. „De ce vrei tu să mergi acolo? De ce nu stai la graniţă ca să filmezi cine intră şi iese în Turcia? Îi filmezi pe cei care cară frigidere, maşini, lipii. Le iei interviuri.” Îmi sugerează că mă poate ajuta dacă sunt în lipsă de idei. Mă uit de pe balcon în curtea interioară a hotelului, unde mai mulţi comercianţi îşi prezintă maşinile cu numere de Bulgaria şi România către potențialii cumpărători. Nu departe e spitalul unde răniţii aşteaptă să fie operaţi, salvaţi, trataţi sau lăsaţi să plece acasă. În spate, la orizont, se zăreşte gardul care împrejmuieşte graniţa. E ora 8 și soarele se pregăteşte de apus. Pe partea cealaltă e aceeaşi lumină. De Simina şi Jamal nu mai ştiu nimic.

2 zile în Siria

Am deschis ochii și am văzut câteva femei care dormeau pe jos în jurul meu. Am ieșit în curte unde avioanele și motoarele mașinilor se auzeau și mai tare, dar toată lumea dormea. Eram în Siria, probabil cea mai devastată țară din lume la acel moment și locul în care doar puțini oameni își mai doresc să se trezească în această zi de iulie 2013. După doi ani și patru luni de război, aici nu mai este nimic. Orașe distruse, oameni disperați, soldați peste tot, bombe în fiecare minut. Cunoscută ca una dintre cele mai frumoase țări din Orientul Mijlociu, cu oameni care te iau la ei acasă să luaţi masa împreună, cu locuri pe care mi-aș fi dorit să le văd când încă existau, Siria este acum, în jurul meu, o ruină.

Am ajuns aici ieri, cu scopul de a vorbi cu refugiații din Bab al-Hawa (“Poarta Vântului”). Mi-am imaginat că tabăra de refugiați, deși aflată pe teritoriul sirian, este un loc în care încă poți ajunge pentru a vedea cu ochii tăi drama unor oameni distruși de război, pentru a putea să petreci câteva ore cu ei și pentru a putea înțelege mai bine ce e dincolo. Nu este prima oară când merg într-o zonă de conflict și nu îmi este frică. Având experiența anterioară de a trăi pentru o perioadă mai lungă de timp cu oameni blocați în zone de conflict, cred că pentru cei de acolo este important ca cineva din afară să vină la ei, să simtă că nu sunt uitați, să simtă că există oameni dincolo de ziduri și frontiere imaginare, oameni cărora le pasă. Asta a fost unica mea motivație

La graniță, zeci de mașini stau aliniate pentru a intra în Siria, iar un culoar special este destinat tirurilor încărcate cu alimente, medicamente, materiale de construcții și ambulanțe. Acestea urmează să descarce imediat după graniță, de unde armata liberă va prelua marfa. După o oră de așteptare trecem granița, unde ne așteaptă un drum de 5 kilometri prin no man’s land – o șosea goală între granița turcă și ceea ce era odată granița cu Siria.

fig6

În mașină stau lângă o familie care pleacă în Hama. Bărbatul nu are pașaport, însă având în vedere controlul sumar de la frontieră, reușim să trecem cu toții. Soția lui îmi spune că din orașul lor nu a mai rămas nimic, tatăl ei a fost ucis, iar mama și restul fraților au fugit din țară. Îmi mai spune că Bab al-Hawa este un loc periculos pentru că tabăra de refugiați a fost adesea bombardată, pentru că mulți rebeli sunt grupați în zona de frontieră din perimetrul graniței și al taberei. Însă ei merg în Hama, iar imaginea femeii cu copilul nou-născut în brațe care va trebui să parcurgă peste 200 de km pe niște drumuri considerate a fi cele mai periculoase din lume la acest moment mă face să nu mai aud ceea ce spune. Eu mă voi opri aici imediat, dar ei cum vor ajunge acolo?

În jur, sute de oameni agitați se plimbă pe şoseaua din apropierea graniței cu Turcia. Pe câteva panouri distruse care încă au rămas în picioare e scris în engleză și arabă: Welcome to Syria/ Ahlan wa Sahlan fi Suryyah (Bun venit în Siria!) . Familia se desparte de noi și ia o altă mașină, care îi va duce până la destinație contra unei sume mari de bani. Sunt puţini cei care acceptă să își riște viața pentru a transporta pasageri între orașele devastate de război. Transport public nu mai există, aşa că asta rămâne singura variantă. Am coborât din mașină și ne-am îmbrățișat de rămas bun, cu speranța că toți vom reuși să ne întoarcem înapoi și că poate ne vom revedea odată, undeva în lume. Aș fi vrut să spun că ne vom revedea în Siria, însă mi-am amintit ce îmi spunea un prieten sirian: „Siria nu mai există, nu mai este nici o țară. Noi, sirienii, nu mai avem unde să ne întoarcem…”.

Pentru mine povestea începe aici. Stând sprijinită de mașină mă uit la oamenii din jurul meu: nici o femeie, doar zeci, sute de bărbați de toate vârstele, aproape toți înarmați, pe jos sau urcați pe mașini, cu steaguri și mitraliere atârnate de gât, toți îmbrăcați în civili. E un haos pe care mi-e greu să-l descriu în cuvinte pentru că nu seamănă cu nimic din ce ne este familiar nouă, celor care nu am trecut prin niciun război. Maşinile fără plăcuțe de înmatriculare sau cu numere din toate țările posibile, mergeau haotic cu oamenii ieșiți pe ferestre sau agățați de portiere. Atunci a fost primul moment în care mi-a fost frică, dar nu am avut timp să mă gândesc prea mult la asta, pentru că Jamal găsise un copil cu care mi-a cerut să îi fac o poză. Un individ înarmat a venit la mine și din două gesturi, unul care imita un fotograf și altul care imita o persoană căreia i se tăia gîtul, mi-a spus că nu pot face poze. Mi-a cerut pașaportul și l-a răsfoit, după care a plecat. Prin fața noastră a trecut cu viteză un camion pe care era montat un lansator de rachete care doboară avioane, de care se ținea strâns un băiat. Când aveam vârsta lui, eu nu știam nimic despre lumea în care trăiesc. El, ca parte din tot ce era in jur, îmi inspira frică. O frică de altă natură, frica pe care o ai când ești într-un loc în care nu mai este nicio regulă, niciun control – în care te simți singur și nu mai ai nimic la care să te raportezi. Singurul meu reper și singura legătură cu viața pe care o știam era prietenul nostru Jamal, cu care venisem din România, și care era acolo cu mine. Pe Vlad l-au dat jos la graniță și urma să treacă cu altcineva, dar nu l-am mai găsit pe partea siriană, nicăieri. I-am trimis un mesaj: ”Vlad, unde eşti? Ai trecut? Eu sunt dincolo, e ciudat rău”.  Mai târziu am aflat că Vlad s-a întors la hotel, că nu a putut să treacă granița și că e ok. Deja nu mai aveam semnal la telefon, deci gata şi cu comunicarea. Deși sentimentul de înstrăinare s-a amplificat, m-am bucurat că Vlad nu era aici. Dacă aș putea, m-aș întoarce și eu, dar e prea târziu.

Am ajuns în tabăra de la Bab al-Hawa care era amenajată pe un teren viran, neîngrădit, după primul punct de control al armatei libere. Corturile refugiaților sunt improvizate din pânză și folie de plastic. Oamenii trăiesc în condiții extrem de precare, adesea fără acces la apă și la tratamente medicale adecvate, motiv pentru care epidemiile sunt foarte frecvente. Nu am rămas aici pentru că Jamal trebuia acum să vândă mașina în Sarmada, un sat aflat la 10 km de graniţă. Avea promisiunea că familia din Hama o va cumpăra, însă după graniţă aceștia s-au răzgândit. La târgul de la Sarmada unul dintre vânzătorii de mașini a venit la mine și mi-a spus să mă îmbrac cu un hanorac și să îmi acopăr capul. Muhammad, un prieten mai vechi de-a lui Jamal, ne-a spus că mâine va cumpăra mașina și că azi trebuie să o ducă la un service auto pentru verificări.

fig7

Drumuri în Siria

Pe mine m-au dus la o școală ocupată de refugiați, undeva în mijlocul câmpului, lângă un sat aflat la 15 km de granița cu Turcia. Jamal a promis că se întoarce să mă ia în maxim 2 ore, timp în care se vor ocupa de verificarea maşinii. Aș fi vrut să merg cu ei, dar nu se putea. Era mai sigur pentru mine să rămân acolo cu una dintre soțiile lui Muhammad.

În școală trăiau aproximativ 180-200 de persoane, toate clasele și holurile fiind pline de oameni, care s-au strâns în jurul meu, mi-au adus o narghila, cafea, semințe și m-au primit în viața lor pentru câteva ore în acea zi de Ramadan. Copiii urlau pe coridoare, niște băieți se băteau, iar un bărbat improviza o instalație pentru un telefon fix. Avioanele zburau deasupra noastră, iar eu încercam să găsesc cuvintele potrivite pentru a vorbi cu oamenii și pentru a-mi aduna gândurile. Dramele refugiaților veniți din toate colțurile țării și izolați de luni sau ani de zile în școala aceea o să rămână cu mine, oriunde voi merge, dacă voi mai ieși din Siria. Unii dintre ei sperau că războiul se va termina curând, dar nu știau dacă vor mai avea la ce să se întoarcă. Nu știau nici unde ar putea să meargă. Parte din familiile lor se refugiaseră în zone controlate de guvern, deoarece acolo se simt mai în siguranță și sunt mai feriți, cel puțin temporar, de pericolul iminent care planează asupra zonelor “eliberate” (bombardamente, atacuri armate, etc.) Mulți dintre ei se opun regimului, însă au ales această cale ca unică metodă de supraviețuire.

Noi eram acum în una din zonele “eliberate” din nord-vestul Siriei, iar cei de lângă mine erau blocați aici, încercând să supraviețuiască prezentului și fără posibilitatea de a-și imagina viitorul. Am impresia că timpul s-a oprit, iar oamenii mă întreabă dacă nu vreau să rămân cu ei în seara aceea. După 2 ore, Jamal vine să mă ia, iar Muhammad îmi aduce o mitralieră pe care mi-o agață de gât. Eu încerc să îi spun că nu o vreau, să o ia… dar el îmi răspunde că aici e război, râde și o pune în mașină, la picioarele mele. Ne spune să mergem cu el pentru a o lua pe cea de-a doua soție. Nu am știut de unde și nici nu am întrebat, însă am mai mers încă aproape 30 de km. Fiecare plecare însemna că mai înaintăm puțin în interiorul țării. Vedeam panourile care ne arătau că suntem din ce în ce mai aproape de Idlib, un oraș în care se duc lupte grele între armata liberă și regim. M-am uitat la ceasul kilometrajului … 160…180km/h….

Așa am ajuns în Binnish, la 6 km de Idlib si aproape 40 de km de Turcia, un loc din care nu a mai rămas aproape nimic. Orașul este controlat în mare parte de gruparea Jabhat Al-Nusra, motiv pentru care bombardamentele din partea guvernului sunt la ordinea zilei. Muhammad ne arată străzile pustii ale orașului lui natal, pe care nu mai vezi decât oameni înarmați, clădiri distruse de bombe, faţade străjuite cu saci de nisip, vechi magazine ciuruite de gloanțe. Sentimentele pe care le-am avut când am intrat inițial în Siria, frica aceea de început când am văzut haosul de pe străzi, s-a amplificat de mii de ori și nu știu dacă se poate mai mult. Este frica de moarte, o moarte previzibilă. Zgomotul avioanelor este peste tot… şi știu: avioanele sunt ale guvernului și survolează doar ca să arunce bombe și rachete. O rachetă cade la câteva străzi de noi și Muhammad ne duce acolo să vedem. Strada e complet distrusă și totul e acoperit de un praf gri și de fum. Câţiva oameni caută printre ruinele clădirilor dărâmate. L-am întrebat ceva pe Jamal şi mi-am dat seama că nu mai răspunde. Intrase în panică, pentru că, chiar dacă era țara lui, acasă în România îl așteptau soția și cei 4 copii. Din acel moment, tot ce am vazut, am văzut fără filtrul fricii. Am acceptat că e sfârșitul poveștii. Mai târziu i-am spus lui Jamal că eu nu cred că mai plecăm de aici și nu vreau să mă mai gândesc la nimic legat de asta. I-am mai spus că noi am trăit ceva din viața asta, dar, uite, aici sunt multi copii care mor. El mi-a răspuns că viața noastră nu e cu nimic mai importantă decât a lor pentru că suntem toți oameni. Deci, eram de acord.

fig8

Familia lui Muhammad – mama, soția, trei fete și un băiat urcă în mașină. Stăm unii peste alții pe bancheta din spate, cu mitraliera încă la picioare. Mama se răzgîndește și decide să rămână luându-și rămas bun de la fiul ei. O femeie mică și slabă, îmbrățișează un bărbat solid, care avea la centură un pistol și o grenadă, în mijlocul unei străzi devastate. Abia atunci mi-am dat seama că toată familia se refugia din zonă pentru că le fusese complet distrusă casa. Iar despărțirea lui de mama care rămânea acolo mi s-a părut unul dintre cele mai triste momente. Era ca și cum lași în spate o persoană care va muri, ceea ce în acel moment mi s-a părut mai trist decât imaginea caselor peste care tocmai căzuse racheta sau imaginea oamenilor care căutau prin dărâmături.

Un bărbat a venit să ne anunțe că nu mai putem pleca pentru că drumul a fost bombardat și la intrarea în oraș sunt tancurile armatei. Am ieșit pe un alt drum și am văzut cam 15 tancuri aliniate pe un câmp, la 100 de metri de noi. Șoferul a apăsat accelerația și am trecut pe lângă ele cu 220km/h pentru vreo 15 km, până am intrat pe un drum secundar. Jamal avea să spună mai târziu că Muhammad “conducea către moarte”, dar asta era metoda prin care el se ferea de eventuale bombe care puteau fi aruncate din avioanele care survolau deasupra noastră. Eu stăteam cu capul lipit de geam și priveam afară fără nici o trăire, nimic absolut.

Oaza de liniște

Într-un final am ajuns la o casă pe care Muhammad o închiriase pentru a-și aduce familia din Binnish. Acolo, am stat în curte cu fetele lui, am gătit împreună şi am ascultat muzică. I-am spus lui Jamal că aș putea să rămân aici o săptămână. Nu mai vroiam să văd ce e afară, nu mai vroiam să aud zgomotul avioanelor, mașinilor sau împușcăturilor. Cu muzica dată la maxim, eram parcă într-o bulă de timp și spațiu în care nimic nu se mai putea întâmpla, la 20 de km de granița cu Turcia. Fetele lui Muhammad îmi spun că ele nu vor să plece din Siria pentru că asta este țara lor. Una dintre ele mergea dimineața pe stradă și a văzut un avion care bombarda oraşul. Mi-a spus că oamenii nu mai reacționează și stau toți în mijlocul străzii uitându-se în sus să vadă unde o să cadă. Ei nu îi mai este frică pentru că știe că o să moară toți și așa o să devină martiri. „Noi am vrut libertate și acum trebuie să stăm aici pentru că doar aici este țara noastră, iar aceasta este lupta noastră pentru libertate.”  Mătușa și verișorii lor muriseră cu câteva luni înainte, când o bombă a căzut pe casa lor. Unii dintre prietenii și colegii lor muriseră. Şcolile s-au închis. Oamenii își luau rămas bun la despărțiri de parcă era ultima oară când se vedeau. Viața a încetat în Siria.

Seara, Mumammad a pornit generatorul pentru curent… 1litru de motorină/oră. În Siria există zone întregi care nu mai sunt conectate la electricitate, iar acolo unde încă mai există infrastructura, electricitatea e disponibilă doar ocazional, cel mult 1-2 ore pe zi. Zgomotul infernal al generatorului acoperea tot… muzica, avioanele, cuvintele noastre. Am mâncat toți în curte, pe jos. Mă bucuram sincer că sunt cu ei acolo și că am ocazia să iau cu ei masa de Ramadan. Chiar în acel moment, nu aș fi vrut să fiu altundeva. După ce s-a oprit generatorul am adormit cu toţii.

De dimineață, Jamal s-a trezit și mi-a spus că astăzi vom pleca sigur, că scapă de mașină cumva. Mi-am luat la revedere de la familie și am promis că am să vin să îi vizitez după ce se termină războiul. Le-am scris o scrisoare fetelor si am primit și de la ele câte o scrisoare. Shiraz, una dintre fetele lui Muhammad, mi-a dat cadou un lanț cu o jumătate de inimă pe care era un omuleț zburător și scria “will go on”. Cealaltă jumătate a rămas la ea. Pe ea scria “life”. Asta a fost primul moment din ultimele 20 de ore în care am reînceput să cred că vom reuși să ieșim de acolo și că ne vom revedea când toate astea vor fi parte din trecut. Vorbeam cu ele despre viața mea din România ca despre ceva ce nu este al meu, despre o realitate străină sau despre ceva din trecut. Îmi era greu să vorbesc despre acasă, când eu eram într-o lume care nu avea legătură cu nimic din ce am știut eu până atunci. Iar apropierea dintre mine și aceste femei era incredibilă, aveam senzația că ne cunoaștem de când lumea, că fac parte din viața mea la fel de mult ca și familia și prietenii din România. O parte din mine a plecat, o parte a rămas, pentru că în Siria sunt cele mai grele despărțiri…

Întoarcerea

Muhammad și Jamal merg la service-ul auto și pe mine mă lasă din nou la școala ocupată de refugiați. Mă aşez lângă telefonul fix, asistând la conversațiile oamenilor cu rudele din alte zone. Oamenii erau triști, disperați și înspăimântaţi de veștile proaste pe care le auzeau – cartiere distruse, oameni morți sau dispăruți, lupte, bombe. În fața mea era un teanc de cutii de carton goale pe care scria “Ramadan gift for Syria from the people of Saudi Arabia” (Cadou de Ramadan pentru Siria din partea saudiţilor). După 2 zile petrecute în Siria ajunsese să mă obsedeze zgomotul avioanelor și nu mai știam ce să mai fac să nu le mai aud. O femeie îmi spune că tabăra de refugiați Bab al-Hawa a fost bombardată ieri, când noi ar fi trebuit să fim acolo. Acum era deja ora 14.00 și în trei ore se închidea granița.

fig9

După câteva ore Jamal vine să mă ia pentru a ne întoarce în Turcia. Afară sunt 40 de grade și sunt îmbrăcată cu un hanorac, glugă în cap și o eșarfă care îmi acoperea jumătate de față. Pe drum văd din nou atmosfera războiului: haosul, oamenii, armele, mașinile pictate cu versuri din Coran, oamenii urcați pe camioane și dube, agitația, disperarea, ambulanțele, baricadele, străzile închise. În fața noastră, în mod paradoxal, este o mașină cu numere de Ilfov. Ne apropiem de un punct de control. Soldații din armata liberă îl întreabă pe Jamal de unde este. El le răspunde că e din Aleppo şi că eu sunt soția lui. Un bărbat ne duce până la o baricadă unde vorbeşte cu cei de acolo care ne lasă să trecem mai departe. Grănicerii turci ne verifică bagajele și pașapoartele și luăm un autobuz cu care traversăm cei 5 kilometri dintre graniţe, până la ultimul punct de control. Acolo, vameșii turci verifică pașapoartele și după un mic scandal referitor la faptul că eram într-o graniţă prin care nu trec străinii, fără ștampilă de ieșire din Turcia în paşaport, ne permit să mergem mai departe.

Un sirian vine la mine cu o cutie, o deschide și îmi dă niște smochine proaspete pe care le-a adus din Siria. Amândoi veneam din același loc, dar acum eram dincolo de frontiera imaginară, din nou.  Am lăsat în urmă imagini şi sentimente greu de suportat, câţiva oameni pe care sper să îi revăd într-o zi și o țară devastată de un război, care ar fi trebuit să fie un război pentru libertate…

Am înțeles ceea ce vroiam să înteleg când am decis să merg acolo. Am înțeles ce poate însemna un război. Am asistat la drama unor oameni care și-au pierdut speranța că vor trăi într-o țară liberă care se numește Siria. Am cunoscut copii născuți în timpul războiului care nu vor mai cunoaște Siria decât din poveștile părinților, și care, în cei mai importanți ani ai dezvoltării lor psihice, trăiesc sub o ploaie de bombe și gloanțe. Sirieni fără Siria. Am văzut oameni care vor să moară și oameni care omoară alți oameni. Am văzut orașe și sate distruse, refugiați, mizerie, am simțit mirosul de ars lăsat de rachete și am văzut praful gri care acoperea străzile distruse, am auzit bombe și împușcături, am văzut panica și disperarea în ochii oamenilor… Aproape toți bărbații pe care i-am întâlnit erau probabil luptători, rebeli, armata liberă – numele nu mai contează. Am cunoscut oameni care au pierdut totul într-o secundă, dar care încă trăiesc ca spectatori în acest război. Am cunoscut niște femei ca mine, care sunt acolo, pe când eu sunt aici. Am încercat să găsesc o metodă prin care să accept acest fapt ca atare, dar nu am reușit încă.

……………………………………….
Ne-am întors în București acum o lună, iar de atunci și până acum s-au schimbat multe. Sirienilor li s-au impus noi restricții de intrare cu mașini în Turcia, motiv pentru care mulți au renunțat să mai meargă în zona de graniță. Deasupra Siriei planează amenințarea unei intervenții militare externe, după un model adoptat și în trecut în cazul altor ţări. Din ce în ce mai mulți sirieni încearcă să fugă, însă adesea se lovesc de restricțiile impuse de țările unde vor să se refugieze. Mulți luptători străini merg în Siria considerând că acesta este războiul sfânt. Toată lumea vrea o bucată din Siria, chiar dacă interesele sunt diferite. Și sirienii sunt prinși la mijloc, într-un război care pare să nu mai aibă legătură cu ei. E greu de imaginat ce se va întâmpla și cum va arăta Siria.

http://www.criticatac.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s